M-am întors, la începutul lui februarie, la ARCUB, pentru prima seară a festivalului de flamenco. S-a văzut că nu mai trecusem demult pe acolo, totul era renovat, modernizat, scena arăta foarte bine. Am văzut şi fotografiat mai multe concerte acolo, A.G.Weinberger, un festival de jazz cu Tavitian şi cu Anca Parghel, un mic spectacol de circ cu Parada, Richard Galliano, Emy Drăgoi şi primele ediţii ale festivalalui de acordeon, un concert cu sala arhiplină gâlgâind de snobism la un show slab Shukar Collective…Însă cea mai puternică amintire, lucrul de care-mi amintesc de fiecare dată când ajung în acea sală este piesa cântată în ţigăneşte de nea Cacurică în decembrie 2000. Erau primele concerte ale Tarafului Haiducilor în Bucureşti, după ce în urmă cu zece ani porniseră să cucerească lumea. Sala era plină cu români şi cu străini, ziarişti japonezi, francezi,  era o veselie mare pe scenă, eu urcasem la etaj când Cacurică s-a apucat să cânte un cântec de “superare” în ţigăneşte. Mi se zbârleşte şi acum pielea pe mine, omul a fost cel mai pasional vocalist pe care l-am auzit vreodată, atât pe disc cât şi live. Şi acum, la festivalul de flamenco am urcat la etaj şi am mai coborât la sfârşitul spectacolului. La un moment dat am vrut să văd cum ar ieşi dacă nu aş zbura total sharpul şi a ieşit fotografia postată ieri. Iată şi câteva clare, dar nu sunt deloc convins că cele “corecte” transmit mai mult decât celelalte. E o situaţie în care chiar nu contează.