Ticăloşii ăştia mici nu iertau pe nimeni, erau de-o obrăznicie cruntă, o liotă de puştani de opt-zece ani cu nasurile şi obrajii precum gogonelele. Probabil că stăteau acasă ca nişte mieluşei şi când scăpau făceau ravagii. I-am văzut dumnică de dimineaţă, după ninsoarea de peste noapte,  în faţa catedralei St. Patrick, bulgărind turiştii ce avuseseră proasta inspiraţie să ocupe platformele deschise ale autobuzelor cu etaj. Poţi să te încotoşmănezi serios pentru un tur de oraş, dar dacă-ţi iei şi un bălgăre în scăfârlie nu mai are haz. Mi l-am luat şi eu, mult mai târziu decât mă aşteptam, după vreo oră. M-am întors la ei cu o privire crâncenă şi le-am zis că nu vreau apă pe aparat. Au aşteptat cuminţi până ce mi-am băgat bine aparatul în geacă, mi-am pus gluga pe cap şi le-am spus că acum e momentul. A urmat o salbă spectaculoasă în maldărul de haine în care mă aflam şi eu şi s-au calmat. Un puşti de vreo şase ani, cu doi ochi mari, albaştri, inocenţa întruchipată mi-a spus candid “domnu, domnu, să ştiţi că nu eu am dat, vă rog să mă credeţi, n-am fost eu”. Apoi m-a întrebat de ce fac atâtea poze şi cu aceeaşi ochi albaştri uriaşi mi-a trântit-o “are you a wancker?”. “no, thank you”. A intrat în arenă un grup de tineri spanioli care n-aveau nici cea mai mică idee în ce se bagă atunci când au început să se joace cu ei. La fiecare bulgăre trimis cu blândeţe înspre copii, primeau câte cinci în freză, cu furie. În curând şi-au epuizat cunoştinţele de engleză “Finish!”, “Stop!”, “Enough!” şi au scăpat cam ciuruiţi din ambuscadă. Mai multe, aici: http://www.iulianignat.ro/portfolio_city.html