Anul trecut, pe 14 februarie, îmi luam la revedere de la Venezia. Seara urma să se desfăşoare marele concurs cu cele mai frumoase măşti şi costume ale carnavalului, dar eu trebuia să părăsesc oraşul la zece dimineaţa. Aşa că m-am trezit devreme, am luat vaporetto şi am pornit pentru încă o plimbare, la întâmplare. Am coborât la Arsenale, la ora aia, duminica dimineaţa, Venezia aparţinea zecilor de amatori de jogging, câinilor fără stăpân şi oamenilor sărmani. Mi-am amintit de o fază din “Everybody Says I Love You”, cu Woody Aleen care alerga în trening pe străduţele Veneţiei care să dea, aşa, din “întâmplare” de Julia Roberts, la o tură de jogging. Peste drum de un canal mic, s-a deschis o fereastră cu obloane, şi un cap mic, tuciuriu şi cu ochii cârpiţi de somn a ieşit la soare. Un puştan indian, pakistanez, cine ştie. I-am zâmbit larg şi mi-a făcut cu mâna, a început să râdă din tot sufletul. A ieşit şi sora lui, un pic mai mare la geam, râdeam unii la alţii şi ne făceam poze peste canal. Mi s-a părut chintesenţa carnavalului: două culturi diferite, vârste, oameni la prima vedere atât de diferiţi, se întâlnesc aici şi, fără cuvinte, comunică, schimbă emoţii. În Venezia, zâmbetul este limba universală. Ne-am făcut cu mâna până ce ne-am pierdut din vedere. Începuseră să bată clopotele la mai multe biserici, dar, ciudat, nu vedeam lume intrând. Băştinaşii deschideau obloanele grele, am aşteptat vreo zece minute un marinar să iasă dintr-o cafenea cu două pahare aburinde. Am ajuns la un canal şi un podeţ mic, iar de la o fereastră largă, deschisă cu totul, se auzea un blues acustic, nu ştiam piesa, dar era clar Mick Jagger şi Keith Richards la chitară. Se auzea atât de tare pentru opt dimineaţă, un tip dădea cu mătura prin sufrageria goală, era bluesul sfârşitului unei petreceri ce-a durat toată noaptea. Într-una din primele zile la carnaval, din boxe răsunase Pink Floyd, iar acum Stones. Mă gândisem zilele alea la Rolling Stones, îmi amintisem de-o fotografie cu Jagger şi cu prima soţie în voiaj de nuntă la Venezia. Iar cu o zi înainte, într-un magazin din Burano, atârna o fotografie cu Keith Richards alături de patron. e destul de clar că probabil toate vedetele lumii şi-au făcut la un moment dat de cap în Venezia. Pentru o celebritate, carnavalul poate fi o ocazie rară să umble pe străzi. M-am îndreptat spre Bazilica San Marco, voaim să stau puţin la slujbă, dar iniţial nu m-au lăsat, au zis că turiştii au voie după 10. M-am întors şi le-am spus că nu sunt turist şi că am venit pentru slujbă, aşa m-au lăsat. Slujba, cântecele, făceau să vibreze tot spaţiul  acela imens, cu atâtea bogăţii, nu mai era un obiectiv turistic, ci o biserică. Am putut înţelege de ce nu lăsau turişti la slujbă, ruşi, japonezi, care intra nu se abţinea, nu avea sensul respectului, făceau poze, se agitau, vorbeau. Preotul i-a dojenit blând, le-a explicat ce se întâmplă acolo de fapt, mi-a plăcut cum s-a adresat, prin gesturi şi cuvinte. Apoi a urmat marşul agitat spre hotel, şi o frenezie de a  fotografia tot ce se vede, de pe puntea din spate a vaporetto-ului, oamenii care ieşiseră în balcoanele hotelurilor şi ne făceau cu mâna celor care urmau să se împrăştie în întreaga lume.