Am ajuns în Venezia la zece noaptea, ultima zi din ianuarie, după o nouă serie de 12 ore cu autocarul, din Timişoara. Din tot autocarul cu căluşari, căiuţi şi dansatori am rămas pe ponton, aşteptând vaporetto doar cu dirijorul Cristian Lupeş, cu care mă împrietenisem pe drum. Am stat amândoi pe puntea vaporaşului, în frig, ceaţă şi vântuleţ, sorbeam fiecare strop de aer de Veneţia. Eu mă întorceam acolo pentru prima oară după 17 ani şi jumătate. În fond, toată faza cu Venezia porneşte cumva din anii 50, când limba rusă era băgată pe gât, ca un soi de a doua limbă naţională. Iar tata ura limba rusă. Aşa că s-a apucat de unul singur, în compensaţie, să înveţe limba iataliană, iar cu timpul a devenit pasionat de orice ţinea de Italia: pictură, istorie, fotbal, muzică,etc. În anturajul  echipei de fotbal oldboys a Rapidului a reuşit o fază care ieşea atât de greu în anii ăia: să călătorească. A ajuns de vreo 4 ori în Italia, iar în vare lui 1990 i s-a îndeplinit visul: să ne ia şi pe noi, pe mama, mătuţa Mioara şi pe mine într-o excursie acolo. Am stat în Italia o lună şi ceea ce mi-a rămas cu adevărat la inimă a fost ultima zi, o singură după amiază petrecută la Venezia. Ne-am plimbat cu vaporetto, am mers la Murano, iar spre seară ne-a urcat în tren şi a urmat o lungă călătorie prin Belgrad spre casă. În ianuarie 2008, mă întorceam acolo şi pe vaporetto mă gândeam la tata. În seara asta, la vernisaj, mă gândeam oare ce fotografie din expoziţie i-ar plăcea mai mult. Am obiceiul să întreb oamenii ce fotografie le place şi am surpriza să văd că fiecare are alte gusturi. Nimeni nu mi-a spus în seara nimic despre fotografia cu italienii- lupi care agâţau la miezul nopţii japoneze inocente. Nu ştiu de ce, dar cred că asta-i fotografia lui.

PS Expoziţie “Venezia, pasaje, năluci, ocheade” rămâne la sediul ICR până pe 30 mai.