Am nimerit pe TV Cultural o emisiune despre un fotograf veteran sibian, Fred Nuss. Reporterul mergea cu el pe stăzi, omul fotografia cu o cameră digitală, discutau şi apoi arăta ce-a ieşit. Nu-mi plăcea mai nimic, fotografii colore cu clădiri, etc, mă cam plictisisem, până când bang!, au apărut fotografiile făcute de Nuss prin anii 70 la Festivalul de Jazz. Portrete impresionante, , atmosferă, imagini dinamice, de impact. Adică  eu, acum, cu obiective atât de luminoase şi cu autofocus, mă lamentez că la nu ştiu ce concert a fost lumină proastă, dar cu aparatura manuală de atunci, cred că era cu mult mai dificil să prinzi ceva. L-am întâlnit în noiembrie la vernisajul unui salon internaţional la Sibiu, i-am spus povestea şi l-am invitat să vină seara, la Sala Thalia, să-mi vadă expoziţia “Buena Vista şi alte tarafuri”. A spus că vine şi s-a ţinut de cuvânt, la şapte l-am văzut cum coboară scările, foarte înalt şi drept, ca un cavaler, amabil şi autoritar totodată. A venit cu o doamnă (soţia?), căreai îi arăta tot felul de lucruri şi-i explica în faţa fiecărei fotografii. M-am bucurat teribil să-i văd că stau vreo jumătate de oră, că privesc cu atenţie fotografiile. Mi-a spus ce fotografie nu-şi avea rostul în expoziţie (pe bune dreptate) şi, arătând spre fotografia asta cu Cachaito Lopez, a zis ceva despre un fotograf francez, Bresson, eu mi-am zis că e prea mult şi l-am întrerupt, Bresson nu făcea fotografii de concert. Nu contează, nu despre asta e vorba, a spus. De fiecare dată când aduceam vorba de filme, obiective, aparate, schimba imediat vorba şi dădea cu mâna, ca şi cum ar alunga o goangă. Ceea ce contează, şi ăsta-i unul dintre cele mai frumoase complimente pe care mi le-a făcut cineva, este că, privind fotografia, ai impresia că auzi sunetul contrabasului. După ce au plecat cei doi, am întrebat-o pe doamna de la garderobă, care privea în gol ore în şir şi se plictisea înfiorător, dacă i-au plăcut fotografiile. A spus că nu s-a uitat, de ce?, doar stătea acolo, a zis că nu ştie, dar că se uită acum. Şi s-a uitat 20 de minute atentă, mi-a spus ce fotografie i-a plăcut mai mult ( exact aia care nu-şi avea locul acolo) şi s-a bucurat de ele. Acum, ca să ajungi în spaţiul cu expoziţia, unde era garderoba, trebuia să cobori trei trepte, înainte de a urca scările spre sala de concerte. Se vedea clar că este o expoziţie cu muzicieni, înainte de scări era postat un afiş uriaş, ce anunţa spectatorii festivalului de World Music că acolo, la 5 metri, este o expoziţie de fotografii cu artşti din sfera world music. Şi totuşi, nu cred că mai mult de 10% dintre spectatori au coborât cele trei trepte să vadă despre ce-i vorba. Şi atunci am înţeles. De ce toată lumea, artişti, case de discuri, instituţii, reviste, vrea fotografii, dar le vrea doar pe gratis. De ce aproape nimeni nu dă doi bani pe fotografie, decât dacă-i de nuntă sau de produs. De ce instituţii şi teatre şi festivaluri cu buget de peste 100000 de euro ar fi încântaţi să facem o expoziţie, dar vai, cum, costă printuri şi rame?, dar noi n-avem nici un buget pentru asta. Şi că nu are nici un sens să mă mai oftic. Pentru că aici fotografia nu este percepută ca o meserie sau o artă, ci ca un moft. Fotograful e tipul ăla simpatic din liceu care face în continuare poze cu Smena şi ni le dă după aia pe câteva surprize cu fotbalişti.