Prin februarie 2001, colega mea Dia a făcut un interviu cu ZOB, urmând ca eu să mă întâlnesc cu ei pentru fotografii color. I-am dus într-un loc pe care-l descoperisem de curând, într-o lungă plimbare de iarnă ce era să mă trimită  a doua oară într-o săptămână la poliţie pentru că dădeam târcoale ( fără măcar să am aparatul la mine), unor zone ceferiste. Am mers cu un jeep a lui Vlase până aproape şi apoi pe jos, pe calea ferată, până la pasarelă. Mai aveam câteva cadre dintr-un film alb-negru în aparat, i-am lăsat să discute şi să facă ce vor, şi abia după aia am băgat coloru şi am tras pentru revistă. Faza caraghioasă nu e ceea ce scrie în spate, ce se potriveşte cu un band misogin spus cu puţin timp înainte, ci felul în care i-am cunoscut pe ZOB. Prin 94-95 am mers la un concert la Polivalentă cu trupa punk (pe atunci) Vank. În deschidere, noua şi scandalagioaica trupă ZOB. După concert am ajuns în culise, băieţii erau ofticaţi, Vlase urma să plece în armată, nu se ştia cum vor continua să repete, strigau prin vestiarul neluminat, eram deja trotilaţi. Iar eu ţup, să fac un interviu, deşi nu eram prea convins. Cum Mihai, chitaristul, a fost mereu un tip cu capul pe umeri, i-a strâns pe băieţi, şi hai, ce vrei să ne întrebi? Iar eu am pus atunci cea mai stupidă întrebare ce se poate adresa unei trupe punk, din totdeauna, “salutată” cu un cor de huiduieli şi de chiote. Anume: “care credeţi că este viitorul muzicii punk în România?” “Nău fiuchăăăăăăăăăăr, nene!”