Duminică am fotografiat pentru a treia oară “Viaţa e vis” la Odeon, spectacol  care mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Şi care s-a schimbat de la zi la alta. Prima oară am tras din loja din stânga, acum din cea din dreapta, iar a doua oară am stat chiar în burta balenei, în culise. Decorul arată în aşa fel încât, dacă stai acolo, ratezi o parte din spectacol, dar şi când îţi intră un personaj în cadru, ai o perspectivă inedită. A fost prima oară când am folosit lensbaby la teatru şi mi-a cam plăcut. Într-un interviu publicat săptămâna trecută în Formula As, regizorul  Dragoş Galgoţiu îmi spunea că spectacolele sale sunt adresate atât intelectului, cât şi părţii iraţionale, simţurilor, emoţiilor, cu cât un spectacol e mai profund ca mesaj, mai adânc, cu atât el trebuie să fie mai seducător. Iar “Viaţa e vis” este într-adevăr foarte seducător, cu toate mişcările scenice gândite la milimetru, cu un balans, un “swing” între ele, cu jocul actorilor, ca să nu mai vorbim de costumele Doinei Levintza. Interesant este că, la câteva zile de la discuţia cu Galgoţiu, am văzut cel mai recent film al lui Jim Jarmuche, “Limits of Control” şi era tot aşa: cu cât filmul era mai încifrat, mai metaforic, cu atât fiecare cadru te cucerea, ca o pictură, fiecare personaj îţi capta atenţia vizual.