Prima oară când am ajuns la Roşia Montana am pornit din Sighişoara, unde stăteam bine mersi în cetate pentru festivalul “Pro etnica”. M-am postat la marginea şoselei, la ieşirea din Alba Iulia, unde ajunsesem cu trenul, şi am aşteptat ca fraieru. După o oră şi jumătate, mi-am dat seama că microbuzul despre care organizatorii primei ediţii a Fân Festului mă asiguraseră că ne va lua din drum, nu va mai ajunge neam, aşa că am recurs la un gest unic pentru mine. Am întins mânuţa la “ia-mă, nene”. Aveam o prietenă în Apahida care făcea zi şi noapte naveta în felul ăsta spre Cluj, dar categoric nu e jocul meu. Aşa că am chemat un taxi, am mai luat o gaşcă de puştani cu rucsaci în spate, ne-am înghesuit şi am pornit spre Roşia Montană. Taximetristul a fost băiat finuţ şi ne-a urcat până pe platou, am ajuns odată cu ultimele raze ale soarelui. Noaptea am dormit câteva ore pe jos, într-o cabană şi a doua zi, am făcut privirea roată, am văzut toate minunăţiile alea din jur şi ne-am cărat. Nu ştiam prea bine cum ajungem, erau vreo 8 km de coborât spre şoseaua principală. La un moment dat a oprit o dubiţă şi ne-a luat. Omul ne-a spus că apreciază ce fac tinerii pentru Roşia, şi că a încercat să ne dea şi el o mână de ajutor. Stăteam cu toţii în spate, ne ţineam unii de alţii, din când în când mai oprea, se deschideau uşile şi apărea un pletos cu gagica şi cu rucsacul în spinare. La sosire  ne-am strâns mâinile cu şoferul, şi ne-au sclipit privirile, a fost un moment de solidaritate, emoţionant pentru mine, poate cea mai frumoasă amintire de la Fân Fest I. Asta şi priveliştea din zorile unei zile cu mult soare. Săru mâna, boierule, să-ţi meargă bine!