Ieri s-a serbat la Bucureşti ziua Roşiei Montane: marş, filme documentare, expoziţie, concert. Cu vreo 2 săptămâni în urmă, am primit un mesaj, organizatorii evenimentului îmi solicitau ceva fotografii vechi cu Roşia Montană, dacă am ceva imagini de arhivă de acum 50 de ani, pentru expoziţia de la Clubul Ţăranului.. Ştiu că uneori mă urnesc mai greu şi că nici mintea nu mi-e foarte vioaie, dar de acum 50 de ani chiar nu am fotografii, aşa că le-am oferit fotografii de la Fân Fest 2006. Nu mă atrag expoziţiile colective şi de obicei încerc să controlez cât mai mult din procesul ce precede o expoziţie, dar acum am stat deoparte. Orice degeţel pot să ridic pentru această luptă mă bucură. Pentru că ce se urzeşte pentru Roşia Montana este revoltător. Vine o companiei ce are la activ dezastre ecologice şi zice : “Vrem şi noi să vă distrugem pentru 100 de ani una dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie zone din ţară. Vă dăm o grămadă de bani pentru asta, ne daţi voie?” Bineînţeles că se vor găsi politicieni care vor spune “Desigur, serviţi-vă, şi aşa fiică-mii i-ar prinde bine o nouă vilă în Elveţia”. Asta s-ar putea întâmpla oriunde în lume. Trist e că la noi oameni de cultură, oameni cu obrazul subţire, s-au băgat în asta, mai trist e că la 20 de ani de la mineriadă oamenii simpli se lasă la fel de uşor manipulaţi. Tot de atunci se trage şi dispariţia simţului civic, ceea ce este cu adevărat dramatic. Adică vine unu şi spune: “am găsit ţiţei pe platoul Bucegi. Uite nişte bani şi ne lăsaţi să dinamităm Babele şi Sfinxul. Am descoperit un zăcământ de diamante sub Arcul de Triumf, o să-l distrugem şi pe el şi parcul Herăstrău şi Muzeul Satului”. Iar tu, ca român, zici “hai, bă, că au dreptate, uite fac şi o parcare mare, ne dau şi nouă 100 de euro, poate se angajează ăla micu şofer pe basculantă…”. Asta-i partea umană a poveştii, mai e una financiară, de asemenea o păcăleală. Pentru că, aşa cum spune bătrânul cu pălărie, “Everybody knows the deal is rotten…the poor stay poor the rich get rich”.